Filozofie

Prezentari filozofi

PICO DELLA MIRANDOLA

Filozof italian din secolul al XV-lea, apartinand scolii neoplatonice numita „Academia” din Florenţa, întemeiata si susţinuta de Casimo de Medici, sub îndrumarea lui Marsillio Ficimo.
Cele mai importante lucrări sunt: „Despre fiinţa si om”, „Despre demnitatea omului” si „900 de teze”
In „900 de teze” a supus disputării tezele platonice, considerate de el invincibile. O parte din tezele susţinute de Pico, au fost poate prea curajoase, fiind interzise de Papa.
Deşi drept-credincios creştin, ca om al Renaşterii, înclinat spre erudiţie, este atras de magie si de cabala, pentru care invata limba ebraica. Studiul sau despre „Kabbalah” a fost prima scriere serioasa a unui invatat creştin.
Lucrarea sa „Despre demnitatea omului” analizează condiţia umana, arătând imensa responsabilitate pe care o are omul, si in acelaşi timp, demnitatea sa intre celelalte fiinţe. După Pico, omul este o specie a intervalului, aflat intre animalitate si angelitate, cu voinţa libera de a se îndrepta spre ceea ce pofteşte. Omul este înzestrat cu existenta dar nu cu fiinţă, căci doar Dumnezeu este ţiinţa. Dar omul poate aspira la îndumnezeire prin propria sa crea?ie (autocreere). Adică omul este ceea ce face el insusi din sine.


BLAISE PASCAL

Important filozof, matematician si om de stiinta francez din secolul XVII
Cele mai importante lucrări sunt: „Cugetări”, „Scrisori provinciale”
Se retrage la mănăstirea jansenista de la Port-Royal, unde se preocupa de filozofie, morala, geometrie si fizica.
Pascal pune accentul pe sfasierea lăuntrica a persoanei umane, intre nobleţea si mizeria condiţiei umane
Considera ca e primejdios sa-l faci pe om sa vadă prea mult, intru-cat e asemenea dobitoacelor, dar trebuie sa-si vadă si măreţia. Este si mai primejdios sa-l laşi sa-si vadă maretia, fara sa-i araţi si josnicia. Trebuie sa i le araţi pe amândouă.
Pascal subliniază mizeria condiţiei umane pentru ca omul sa se îndrepte spre Dumnezeu, sa-si întindă braţele spre Mântuitorul
El insusi insa oscilează, ca orice filozof modern, intre credinţa si îndoiala, intre acceptarea dogmei revelate si nevoia reflecţiei libere.
Declara ca scopul omului e in afara sa, si anume in Dumnezeu, de care ne leagă doar dragostea, gândire in mişcare spre scop.


RENE DESCARTES (RENATUS CARTESIUS)

Filozof, matematician si om de stiinta francez care a trăit in secolul al XVII-lea
Opere: „Meditaţii metafizice”, „Discurs asupra metodei”, „Tratat despre pasiunile sufletului”, „Principiile filozofiei”
Născut in 1596 in provincia Touraine, dintr-o familie înstărita, aparţinând micii nobilimi franceze. După terminarea colegiului urmează studii de drept si calatoreste mult, mai ales in Olanda si Germania. E preocupat de filozofie matematica si fizica. La 23 de ani are o criza mistica, simţindu-se însărcinat de a reforma el singur edificiul stiintelor.
Întreaga epoca, si mai ales secolul XVII, râvnea sa dea o metoda, din nevoia de a înlocui cu ceva autoritatea de sub care ieşeau. Metoda trebuia sa incredinteze gândirea ca nu umbla pe cai greşite. De aici încercarea lui Descartes de a găsi o metoda care sa o înlocuiască pe cea a lui Aristotel, acceptata de scolastica drept cea oficiala.
A încercat sa găsească deci o metoda proprie dar valabila pentru toate minţile, bazata doar pe principiile mintii omeneşti. De aici decurge si raţionalismul sau excesiv, numit cartezianism, care a influenţat filozofia moderna si chiar destinul intelectual al Frantei.
A fost adversarul filozofilor antici, si mai ales al lui Aristotel, a cărui filozofie vroia sa o înlocuiască.
Prin inteaga sa opera, Descartes a dorit sa creeze o „mathesis universalis”, adică o stiinta universala, care sa răspundă la toate problemele mari ale filozofiei si stiintelor. Ea trebuia sa privească ceea ce este comun in toate disciplinele, si mai ales noţiunile de mărime, măsura si ordine. Această cercetare trebuia sa preceadă celelalte stiinte, oferindu-le o metoda de lucru
Filozofia sa isi exprima dezacordul cu autoritatea vremii, dorind ca propia sa concepţie sa devină o autoritate. Urmaşii săi ii preiau metoda si procedează critic la rândul lor cu filozofia carteziana, căutând sa-si impună propia lor metoda.
Descartes a creat o noua concepţie despre existenta lui Dumnezeu si despre nemurirea sufletului, care trebuia sa ramana valabila pentru câteva secole, in timp ce toate celelalte trebuiau sa dispară.
A cultivat îndoiala metodica asupra tuturor cunostintelor, fie senzoriale ori raţionale, si neancrederea in orice autoritate, cu speranţa in găsirea unor adevăruri neandoielnice.
A avut o preocupare speciala pentru gnoseologie, fiind printre reprezentanţii cei mai importanţi ai raţionalismului modern. Criteriul adevărului se afla in raţiune, considerând evidenta (claritatea si distincşia ideilor) drept criteriul adevărului.


HENRI BERGSON

Filozof francez, laureat al premiului Nobel pentru literatura, ce a trăit la sfarsitul secolului XIX – începutul secolului XX
Principalele lucrări au fost: „Evoluţia creatoare”, „Datele imediate ale constiintei”, „Cele doua surse ale moralei si religiei”
De origine evreiasca, se apropie sufleteşte de creştinism, la care s-a convertit din punct de vedere spiritual. Dorinţa sincera de a se boteza a fost inhibata de soarta evreilor in Germania nazista si de presiunile mediilor culturale evreieşti pe fondul antisemitismului european in creştere in anii ’30.
Este preocupat de problema raportului dintre libertate si determinism, de dezvoltarea formelor de viata pe pamant si scopul acestui proces si de probleme moral-religioase.
In problema evoluţiei vieţii, considera ca la baza vieţii se afla un principiu creator numit de Bergson elan vital.
După el, evoluţia vieţii nu e lineara, nu urmează o traiectorie unica, ci jerbe de traiectorii, pe al căror parcurs se desfac noi direcţii divergente. In aceasta consta după Bergson, evoluţia creatoare.
Viata este convertirea unei energii virtuale intr-o energie dinamica. Izvorul universal al energiei este Soarele, a cărui influenta e receptata de plante si transmisa animalelor s.a.m.d.
La început elanul vital a creat instinctul animal, care are o zona de indeterminare, mai mare decât plantele si decât unele insecte
După aceea, elanul vital a experimentat soluţia inteligentei, ca una care este mai capabila sa realizeze intenţia ei creatoare. Caracteristica inteligentei e facultatea de a fabrica unelte, cu ajutorul cărora isi întinde raza acţiunii si puterii eiă
Drumul elanului vital înaintează triumf?tor peste obstacolele pe care i le opune materia. Intre viata si materie exista un antagonism profund. Procesul de creaţie al vieţii e doar de natura spirituala.
Viata străbate cai opuse materiei, utilizând materia. Paradoxul vieţii consta in a insera libertatea ei in determinismul naturii.
Dumnezeu coincide in viziunea lui Bergson cu principiul creaţiei ce străbate natura. Divinitatea bergsoniana nu e o fiinţa inzestrata cu constiinta si inteligenta, de vreme ce acestea sunt atribute ale vieţii practice (coloratura panteista).
Cea mai înalta forma de exprimare a elanului vital, e după el intuiţia si nu inteligenta, care nu poate intelege viata, libertatea si constiinta.
Lucrarea „Evoluţia creatoare” e o vasta evocare a vieţii pe pamant, cu toate direcţiile ei , cu principalul scop de lărgire a „zonei de indeterminare” cu fiecare direcţie si specie animală.


LUCIAN BLAGA

Filozof, poet si dramaturg roman din secolul XX.
Principalele sale opere: „Trilogia culturii”, „Trilogia cunoaşterii”, „Trilogia valorilor” si „Trilogia cosmologica”
A fost creatorul unui sistem filozofic in centrul căruia se afla ideea de mister. Misterul învăluie existenta, fiind un stimul si o frâna a cunoaşterii omeneşti. Prin arta, filozofie sau religie, omul nazuieste spre revelarea misterului.
Principiul absolut in sistemul blagian este „Marele Anonim”, misterul suprem si totodată gardian al misterelor. Căci „Marele Anonim” aseaza ca bariera intre el si omenire „cenzura transcendentală”, ce împiedica cunoaşterea esenţei existentei.
Omul are la dispoziţie doua forme de cunoaştere:
„cunoaşterea paradisiaca”, o cunoaştere conceptuala, empirica, neproblematica, subordonata obiectului făurit (intelectul enstatic)
„cunoaşterea luciferica” e situata in planul misterelor, putând revela existenta autentica. Ea se realizează prin intelectul ecstatic ce depaseste logicul, si scindează obiectul cunoaşterii in partea care dezvăluie („fanicul”) si partea care ascunde („cripticul”).
Astfel, misterul nu se dezvăluie in întregime, „Marele Anonim” ramanand un mister nerevelat.
Omul are doua moduri diferite de existenta:
„Existenta intru imediat si pentru securitate”, ce-l asociază pe om biologicului
„Existenta intru mister si pentru revelare”, face din om fiinăa istorica si creator de valori culturale.
Prima existenta corespunde „omului paradisiac”, iar a doua „omului luciferic”
Specifica omului ii este „existenta intru mister si pentru revelare”
Textul „existenta intru mister si pentru revelare” face parte din „Trilogia culturii”, partea a III-a, „Geneza metaforei si sensul culturii”. Lucrarea se ocupa de filozofia culturii unde aduce interpretări originale. Fenomenul definitoriu al unei culturi e stilul („matricea stilistica”) determinat de factori inconstienti, abisali, cu funcţie formativa ce isi pun pecetea asupra creaţiei unui popor, îi imprima o trainica si autentica identitate.
Cultura romana e determinata de „spaţiul mioritic”, ce descinde din plai („generator al doinei”) si se infatiseaza ca un plan ondulat, cu alternanta deal-vale (generatoare a „dorului” si ale îmbinărilor armonioase intre orizontala si verticala arhitecturii caselor taranesti)

„Geneza metaforei si sensul culturii” studiază creaţia culturala, problematica stilului, destinul creator al omului si singularitatea omului, ultima problema fiind si cea a textului din „Manual”.


JEAN JACQUES ROUSSEAU


Filozof, pedagog, scriitor, iluminist francez ce a trait in secolul al XVIII-lea
OPERA: - „Contractul social”
„Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni”
„Emile sau despre educatie”
„Confesiuni”
„Discurs asupra stiintelor si artelor”
Opera sa a pregatit ideologic revolutia franceza
Dupa el, omul in „stare naturala” e bun, iar civilizatia a avut asupra lui o influenta nociva
Originea inegalitatii era proprietatea privata, care a dus la formarea statului. Intru-cat inegalitatea încalca „contractul social” încheiat la trecerea de la starea naturala la cea civila, trebuie înlaturata.
A fost adeptul suveranitatii poporului si ca idee de stat avea republica patriarhala, in care cetatenii pot schimba direct legile.
A criticat religia si Biserica oficiala. A fost adept al deismului (recunostea existenta unui Dumnezeu – ca o cauza prima impersonala a universului, care nu se amesteca in desfasurarea evenimentelor). Dupa el, religia se bazeaza pe sentiment, ca si morala (temeiul dreptatii).
In gnoseologie a fost un senzualist inconsecvent, sustinand caracterul înnascut al ideilor morale
Lucrarea careia ii apartine textul „Natura si ratiune” este „Discurs asupra originii inegalitatilor dintre oameni”, care e dedicata originii nedreptatii, statului si despotismului.





ARISTOTEL


Filozof , logician si om de stiinta ce a trait in secolul al IV-lea i.Hr.
OPERA: „Metafizica”, „Despre suflet”, „Etica nicomahica”, „Politica”
Este întemeietorul mai multor stiinte, pentru care a scris lucrari fundamentale: Logica – „Organon”; Estetica – „Poetica”; Biologie – „Istoria animalelor”; Fizica – „Fizica”
Este originar din oraselul Stagira din Macedonia. Primeste cea mai aleasa educatie, iar la vârsta adolescentei vine la Atena, unde studiaza vreme de 20 de ani in academia condusa de Platon, pana la moartea acestuia. Apoi calatoreste in Mediterana, dupa care este invitat la curtea regelui Filip al Macedoniei, care ii propune sa devina educatorul fiului sau Alexandru.
Când Alexandru devine rege, Aristotel revine la Atena, unde deschide o scoala filozofica proprie, numit Liceul ori scoala peripatetica(de la „peripatoi”= plopi; discipolii discutau plimbându-se printr-o alee de plopi)
Nu exista domeniu filozofic neatins de reflexia stagirului, fiind preocupat atât de ontologie, cat si de gnoseologie, antropologie ori morala si politica.

METAFIZICA – termenul „metafizica” este creat chiar de Aristotel. Prin metafizica el intelege „prima filozofie”. In greaca veche „meta ta phisika” însemna „dupa cele fizice”, datorita asezarii lucrarilor filozofice supa cele de fizica in asezarea operelor aristoteliciene.
Aristotel lamureste care sunt cele patru principii fundamentale a tot ce exista astfel:
1)FORMA (TO EIDOS, MORPHE), adica esenta rationala a lucrurilor, cauza formala
2)MATERIA (HYLE), cauza materiala sau substratul lucrurilor
3)CAUZA MISCATOARE (eficienta)
4)CAUZA FINALA (teleologica – teleos = scop)
Trei din cauze (forma, cauza eficienta si finala) sunt contopite de Aristotel sub eticheta de FORMA.
Asadar cele doua principii sunt FORMA PURA, lipsita de orice materie sau continut si care este totuna cu Dumnezeu si MATERIA PRIMA, lipsita de orice forma.
Forma pura, gratie miscarii, face ca materia sa primeasca o forma. Deci forma sau Dumnezeu este si „Primul Miscator” al lumii. El nu creeaza lumea, care este eterna, ci numai o ordoneaza. Dumnezeu misca lumea (el ramanand imobil) prin atractia sau simpatia pe care o exercita asupra ei. Prin iubire, lumea e atrasa spre Dumnezeu si orânduita cu ajutorul „formelor” subordonate, ce corespund notiunilor noastre, specii si genuri.
Pentru ca forma sa ordoneze materia, ea trebuie sa fie o forta (energie) ce urmareste un scop anume. Pentru ca forma sa fie activa in materie, aceasta din urma trebuie sa aiba dispozitia de a o primi. De aceea Aristotel mai denumeste materia si VIRTUALITATE (DYNAMIS), POTENTIALITATE, pe care forma o actualizeaz?a

ANTROPOLOGIA – Omul are trei feluri de suflete: SUFLETUL VEGETATIV sau apetitul, comun plantelor, singurul lor suflet, SUFLETUL SENZITIV, simtirea, posedat si de animal, alaturi de cel vegetativ, si SUFLETUL RATIONAL (NOUS) specific omului. Acesta se compune din: intelectul pasiv, senzorial, si intelectul activ, creator de idei generale pentru toti oamenii, care ne e legat de corp ca cel pasiv si este nemuritor.

GNOSEOLOGIA – Cunoasterea începe prin impresiile simturilor, ce primesc, pasiv, „formele” lucrurilor din suflet. Intelectul separa insa din perceptii, tot ce le întuneca „forma pura”, pentru a retine aurul curat al ideii, esenta.
Adevurul este deplina corespondenta a ideilor din noi cu esentele lucrurilor, datorita corespondentei intime dintre gândire si realitate.
MORALA – tinta vietii este fericirea. Dupa el, functia naturala a unei fapturi produce o placere pentru ca se exercita nesilit. Orice om, pe lânga functii individuale legate de meseria sa, mai e daruit cu una generala, ce constituie titlul de noblete al omului: GANDIREA. Deci suprema fericire va fi activitatea cugetarii, contemplarii adevarului.
Chiar Dumnezeu nu poseda decât gândirea, si anume gândirea de sine, caci perfectiunea Sa îl scuteste de cunoasterea vreunui lucru in afara de Sine. Contemplarea interioara produce cea mai intensa stare de beatitudine.
Exercitarea teoretica, practica si tehnica a energiei gândirii e o virtute. Virtutea nu se invata teoretic, ci are nevoie de sprijinul unor anume dispozitii sadite in facultatea de a dori si de a simti si întarite prin deprindere. Moralitatea presupune asadar o natura morala (ethos). Aceasta natura morala trebuie sa asculte de ratiune, adica sa se fereasca de extreme (desfrâu sau ascetism exagerat), urmând calea mijlocie. Intre virtutile etice, DREPTATEA e cea mai importanta. Dar virtutile etice sunt subordonate virtutilor dianoetice, INTELEPCIUNII.
Bunurile gândirii nu pot fi pierdute ca acelea din afara, lumesti (bani, glorie, pozitie sociala)
POLITICA – Este legata la Aristotel de morala, deoarece doar in societate fapta morala isi vadeste puterea si pretul sau.
Statul aristotelic e un institut de educatie morala, o comunitate de virtuosi.
Aristotel cere ca fiecare cetatean, potrivit cu vârsta si capacitatile sale, sa împlineasca o slujba politica in „Stat”, sub conducerea celor virtuosi, care alcatuiesc o aristocratie morala si intelectuala. Cetateanul trebuie sa fie eliberat de grija materiala, si de aceea munca trebuie lasata pe seama sclavilor. Asadar, doar oamenii liberi primesc o educatie stiintifica si artistica.
Statul aristotelic e o îmbinare de aristocratie, monarhie si democratie, cele trei forme de guvernamânt la care scopul este interesul obstesc urmarit fie de un conducator (monarhie), fie de mai multi (aristocratie) sau de tot poporul (democratie). Acestora le opune trei forme vicioase in care fie un singur conducator (tiranie), fie cativa (oligarhie), fie toti (timocratie) pun interesul statului in slujba intereselor egoiste.